Noaptea...

Noaptea, când luminile se sting si glasurile amutesc, pasiunile din timpul zilei se domolesc, răpuse de o tainică pace a Universului. La adăpostul întunericului, omul intră în ceea ce pare a fi starea sa naturală, originară: singurătatea. Linistea care se cerne din albul mat al lunii, nostalgia pe care o emană strălucirea îndepărtată a stelelor, răcoarea întunecată a copacilor care-si fosnesc tainele în aerul limpezit - toate aceste simple elemente ale lumii noastre dintotdeauna transformă spatiul strâmt în care am învătat să ne îngrădim libertatea într-un soi de vesnicie a sufletului. Durează câteva clipe să arunci ochii spre cer, să contempli luna, să visezi la stele, să inspiri aerul parfumat al noptii, de parcă însisi plămânii pământului ar ofta usurati, exhalând în respiratia sa toate miresmele florilor si toate sevele sale, către Univers. Dacă reusesti să devii usor, asemeni unui fulg de pasăre, respiratia aceasta blândă si înmiresmată te-ar putea înălta si pe tine, acolo unde trupul tău si lumea ta nu mai sunt decât două vise rătăcite într-un somn adânc. De fiecare dată când pasiunile din timpul zilei ne coplesesc, fie că este vorba de iubiri neîmpărtăsite, orgolii rănite, dorinte neîmplinite sau rătăciri, ar trebui să reînviem eternitatea acestor clipe nocturne, în care ne putem regăsi pe noi însine. Fiindcă noaptea are puterea să desfiinteze, fie si temporar, gardurile pe care ni le construim în fiecare zi din greseli, prejudecăti si patimi.